Orașul vechi Bar, Bar

Orașul vechi Bar - prezentare si imagini

Orașul vechi Bar se află pe un teren înalt, la poalele muntelui Rumija. Noul oraș Bar și portul se găsesc la aproximativ patru kilometri spre vest. Poziția retrasă față de coastă îi proteja pe locuitori de atacurile venite de pe mare și permitea controlul drumurilor dintre litoral, lacul Skadar și regiunile din interior.

Incinta fortificată ocupă aproximativ 4,5 hectare. În interior au fost identificate câteva sute de construcții publice, religioase, militare și rezidențiale. Unele surse arheologice inventariază în jur de 250 de clădiri, iar documentația pentru lista indicativă UNESCO menționează urmele a aproximativ 600 de edificii și faze de construcție. Diferența vine din modul de numărare a ruinelor, anexelor și etapelor suprapuse.

Locuirea din zonă este veche, însă orașul medieval s-a format în principal începând cu secolele al X-lea și al XI-lea. În documente apar denumirile Antibarium și Antivari. Bar a aparținut succesiv Imperiului Bizantin, statului Duklja, dinastiilor sârbe medievale și familiei Balšić. Poziția sa și legăturile comerciale cu orașele italiene au susținut dezvoltarea unei comunități urbane bine apărate.

Veneția a controlat orașul în secolele al XV-lea și al XVI-lea. În această perioadă au fost refăcute zidurile, porțile și unele clădiri administrative. Otomanii au cucerit Barul în 1571 și au păstrat orașul până în 1878. Au transformat anumite biserici, au construit moschei, băi și case și au reparat sistemul de apă. Străzile păstrează urme medievale, venețiene și otomane în același perimetru.

Poarta principală datează din mai multe etape cuprinse între secolele al XIV-lea și al XVI-lea. De aici pornește traseul printre ruine. Pavajul este neregulat, iar străzile urcă spre cetatea Tatarovica, cel mai vechi și mai bine apărat sector al așezării. Zidurile și turnurile au fost modificate între secolele al XI-lea și al XIX-lea.

Printre ruinele religioase se află Catedrala Sfântul Gheorghe, construită și schimbată între secolele al XI-lea și al XV-lea. În perioada otomană a fost transformată în moschee. Se mai păstrează Biserica Sfânta Ecaterina, Biserica Sfânta Veneranda, ruinele Bisericii Sfântul Nicolae și alte capele de dimensiuni mici. Unele au numai porțiuni de zid, în timp ce altele au fost consolidate.

Turnul cu Ceas se află în partea sudică a incintei. O construcție mai veche exista înaintea ocupației otomane, iar forma cunoscută astăzi a fost refăcută în jurul anului 1752 sau 1753. Hammamul are mai multe camere dispuse într-un plan neregulat. Depozitul de pulbere, palatul principelui și episcopului, vama și casele cu mai multe niveluri arată funcțiile diferite pe care le avea orașul.

Apeductul aducea apă din zona muntelui către incintă. Structura vizibilă este atribuită perioadei otomane, fiind datată în secolele al XVII-lea sau al XVIII-lea. Conducta trecea peste un șir de arcade din piatră. În timpul asediului din 1877–1878, forțele muntenegrene au distrus alimentarea cu apă, iar garnizoana otomană a capitulat.

După cucerire, mulți locuitori s-au mutat în afara zidurilor. O explozie produsă într-un depozit de muniție la începutul secolului al XX-lea a distrus alte clădiri. Cutremurul din 1979 a provocat noi prăbușiri. Lucrările ulterioare au consolidat Turnul cu Ceas, hammamul, apeductul și câteva biserici, însă o mare parte a orașului a rămas în stare de ruină.

Vizita începe de obicei pe strada pietonală de sub poartă, unde funcționează restaurante și mici magazine. În incintă există pante, trepte și pietre lustruite. Încălțămintea cu talpă stabilă este utilă. Pentru parcurgerea traseului principal sunt necesare aproximativ una sau două ore, în funcție de opriri.

Sursa informatiei prezentate